Revelion la Plaiu Foii

De la Poşta din Zărneşti porneşte un drum care duce într-o vale lungă de câţiva km. buni şi care are marele noroc să fie vecină cu Măria Sa Piatra Craiului. Lucrarea aceasta a destinului o gust cel puţin o dată pe an, atunci când lumile de oriunde se pupă şi se ciocnesc în şampanii cu strigăte şi speranţe de bine şi iubire veşnică pentru cine s-o cădea sau nimeri. Pe valea asta a Plaiului Foii o ştiu de ceva ani. Am văzut-o cheală de om şi de construcţii. Timpul a schimbat-o câte un pic dar pastoralul a rămas încă stăpân. Un revelion aici, în cabana lui Petre, e echivalentul unei ierni la mamaie la ţară: foc cu lemne, apă de fântână, animale de tot felul, lumină chioară de generator, spălat la lighean. Modernitatea şi-a băgat coada cu un laptop, un rock sau un Pălărier pe post de Johnny Depp într-un film de ultimă oră.

Pastoralul din-prejur a fost discret înţepat de la o vreme încoace de bunăstarea unora. Dar această bunăstare s-a păstrat până acum în termeni rezonabili astfel încât să ţină adormit disconfortul general.

Pe aici prin vale se o ia frumos către înalt spre o mănăstire, iar neşte oameni frumoşi au fost surprinşi în ipostaza pelerinilor. (Mănăstirea cu pricina iaste Colţul Chiliilor, n.r.)

De la cabana lui Petre spre Plaiu Foii se merge pe un drum de vreo 6-7 km. Ce întâlnim putem vedea mai jos:

El e Guviţă. Aşa i-am zis pentru că n-a răspuns la nici un nume...

În dreapta e o tabără pentru copii:

Lungul drum al naturii prin natură şi cu inevitabilele mostre de suficienţă înfăţişată de unii...

Un domn tradiţional:

Fără nicio speranţă pentru plictis...

Bârsa cea frumos curgătoare dar fără o fâţă...

Nicio speranţă pentru plicits se întoarce...

La fel şi Bârsa care apare ca o boare...

Cred că el e Ovidiu, dar s-ar putea să mă înşel:

Cornel şi Ana au trecut val-vârtej pe lângă o vacă mototolită...

Doi domni proaspăt calmaţi de indiferenţa noastră totală. Câteva minute şi-au făcut parţial datoria de stăpâni ai ogrăzii  pentru că au lătrat dumnezeieşte. Ferice de călători cu gardul acela...

La pensiunea asta neşte domniţe să înfăţişau naturii pe neşte frumoşi roibi. Călătorii buimaci însă au ratat imortalizarea...

Să fie notat la carneţel...

Prietenii omului ne-au dat bineţe dintr-un ţarc. Evident că n-a fost cine ştie ce tresărire sentimentală...

Ana a încercat să îmbuneze pe cineva dar demersul a cam eşuat...

Lui Cornel i-au lipsit câţiva centimetri. Sau milimetri...

În sfârşit, iată-l pe Flafy în carne şi oase...

Şi la final câteceva despre arta turismului aplicat în concepţia mea de umil plimbător pe ici pe colo. Io mă sui într-un avion, un tren, un automobil, o rată sau chiar căruţă ca să aterizez într-un loc sau în mai multe pe care urmează să le savurez vizual. Fie că-i urbe, sat, muzeu, parlament, catedrală, câmp, munte, port, apă, nimic... Pe lângă acumularea vizuală io completez aventura cu experienţe culinare şi licoroase de la feţele locurilor. Aşa procedez de mult timp şi la Plaiu Foii, mai precis la cabana cu numele întocmai. Şi cam iată ce poate să ofere ochiului şi stomacului locul cu pricina:

În loc de concluzie. Privitorii talentaţi ai acestui blog au savurat de-a lungul timpului imagini surprinse de un aparat Olympus nu ştiu cum, proprietate personală a autorului. Au fost ipostaze din de te miri de unde sau din de te miri deloc. Cu prilejul oricărui final de an aş fi putut alege să îmbogăţesc arhiva blogului cu alte experienţe dar de fiecare dată mi-am refuzat momentul pentru a lăsa loc zilelor şi nopţilor în Plai acolo. N-am acceptat niciodată un Paris, Londra, Brazzaville sau luna de pe cer pentru o controversă interminabilă despre filosofii ieftine sau complicate cu oamenii cei mai aleşi.

Scris în memoria Elizei!