Realitatea dintr-o mină (iad)

În urmă cu câţiva ani am fost la mina de la Lupeni în interes de serviciu dar şi mânat de o curiozitate curioasă, împreună cu mai mulţi colegi de breaslă. Înainte de intrarea în "colivie" domnea o evidentă bună-dispoziţie în rândul nostru, al jurnaliştilor, mai ales când ne-am trezit cu toţii îmbrăcaţi din cap până în picioare în ortaci, cu inerentele lămpaşe în dotare . Distracţia ne-a fost retezată de vorbele unor înţelepţi de-ai locului: "să vă vedem la ieşire...". Ha, ha, ha... La gura minei începe instructajul: "Toate hainele de pe voi jos. Să aveţi chiloţi de bumbac pentru că altfel bubuie totul! Fără aparate, brichete şi alte metale. Tensiunea sa fie în regulă (câţiva au clacat, n.r.). Să respectaţi regulile minei" etc. Mai să renunţi, nu alta. Apoi, intrăm într-un "lift" construit la 1910, fără niciun fel de glumă. "Nu atingeţi şina de jos (era o bucată mică de fier care semăna cu o şină de tren) că vă electrcutaţi!" Brrr. Suntem afundaţi la 400 de m în măduva muntelui. Iar de acolo, până la abataj, locul de unde se extrage efectiv cărbunele, mai sunt vreo 2,5 km care trebuie parcuşi pe propriile picioare prin galerii întunecate. Undeva pe la mijlocul traseului huruia o ditamai elicea care aerisea mina. Am eu experienţa concertelor de rock dar nici chiar aşa... La început, galeriile arătau bine. Erau căptuşite cu piatră, ca la metroul bucureştean. Pe măsură ce te apropiai de locul acţiunii, piatra este înlocuită de neşte arcuri de oţel care susţin drugi de lemn. Apa începe să se prelingă pe pereţi, pe moacă, peste tot. Praful deja ţi s-a instalat în gâtlej. Ai nevoie mare de o gură de apă... Prin pereţi ies tot felul de fiare, sârme, drugi desprinşi. Noroc cu casca de pe cap că altfel eram zombie. Pe măsură ce parcurgi distanţa respectivă încep să se ivească şi oamenii "negrii". Noroc Bun! Atunci am realizat rostul acelui salut. La abataj e iad. Acolo se munceşte cu cârca, cu lopata, cu târnăcopul. E un curent foarte periculos. Pereţii erau susţinuţi de o plasă mare de metal sprijinită pe neşte cricuri imense. Senzaţia este că tot tavanul îţi cade în cap. Pe mijlocul galeriei se prelinge o bandă care cară cărbunele la "lumină". Dacă faci un pas greşit şi calci pe acea bandă praful se alege de tine. Şi nu era nicidecum imposibil pentru că din cauza înfiiltraţilor pe jos este patinoar.

Oamenii ăia muncesc 6 ore fix acolo la scos cărbunele. Drumul nu era contabilizat. Deci cam 8 ore pe zi ei petrec în măduva muntelui. Nu-i de mirare că la ieşire se duc direct la crâşmă pentru a-şi curăţa gâtlejurile. După aceea probabil un pic de altoire acasă cu nevasta... Pe lângă toate acestea paşte pericolul nevăzut, gazul metan. Acesta nu are miros. La orice frecare poate izbucni o explozie. Mai pui şi praful de cărbune care alimentează combustia.
La ieşire feţele noastre, ale ziariştilor, erau negre şi grave. Oamenii ăia au avut dreptate. "Să vă vedem la ieşire..." Asta-s io, înainte de intrarea în "colivie":

PS. La mină, în Valea Jiului, salariul unui ortac este în jur de 2000 de lei net pe lună. Pentru banii ăştia nu ştiu câţi dintre noi s-ar băga chiar şi în lipsa unei alternative . Noroc bun! Dumnezeu să îi aibă în pace pe cei de la Uricani!